Rezidența fiscală în Elveția pentru persoanele din România

Elveția vă consideră rezident dacă aveți acolo domiciliu fiscal sau stați cel puțin 30 de zile lucrând (90 de zile fără a lucra). Se aplică impozite federale, cantonale și comunale. Dacă și România vă consideră rezident, decide art. 4 alin. (2) din Convenția România–Elveția din 1993 (modificată în 2011).

Verificați-vă statutul: România și Elveția

Gratuit, fără înregistrare, aproximativ 3 minute. Concluzie potrivit Codului fiscal român, comparată cu legislația Elveției și cu convenția de evitare a dublei impuneri.

Când vă consideră Elveția rezident fiscal

Elveția vă consideră rezident dacă aveți acolo domiciliu fiscal (Wohnsitz: o locuință cu intenția de a rămâne, centrul vieții) sau, deja, dacă stați 30 de zile lucrând ori 90 de zile fără a lucra.

O locuință și familia în Elveția creează un domiciliu fiscal (Wohnsitz): sunteți rezident elvețian cu obligație fiscală nelimitată (impozite federale, cantonale și comunale pe venitul mondial).
Ați stat în Elveția cel puțin 30 de zile lucrând (sau 90 de zile fără a lucra) — ședere fiscală (Aufenthalt): sunteți rezident elvețian din prima zi a șederii.

Când sunteți nerezident

Șederea exclusiv pentru studii sau tratament medical nu creează rezidență în Elveția (art. 3 alin. (4) DBG).
Pragurile de 30/90 de zile nu sunt atinse și nu aveți Wohnsitz — nu sunteți rezident elvețian. Salariul pentru munca prestată fizic în Elveția se impozitează acolo dacă îl plătește un angajator elvețian sau un sediu permanent elvețian (impozit la sursă). Cu un angajator neelvețian se aplică art. 15 alin. (2) din Convenția România–Elveția (183 de zile în anul fiscal).

Unde legislația Elveției intră în conflict cu regulile românești

Dublă rezidență: Elveția și România vă impozitează ambele ca rezident. Elveția vă impozitează venitul mondial ca rezident (Wohnsitz sau 30/90 de zile de ședere), iar România vă consideră rezident dacă aveți domiciliul sau centrul intereselor vitale în România ori stați peste 183 de zile în orice 12 luni consecutive. Tie-breaker-ul din art. 4 alin. (2) al Convenției România–Elveția (locuință permanentă → centrul intereselor vitale → locuire obișnuită → cetățenie → acord amiabil) stabilește rezidența în scopul convenției. Dacă rezultatul este Elveția, România impozitează doar veniturile din surse românești; dacă este România, Elveția poate impozita doar veniturile din surse elvețiene permise de convenție.
Elveția vă tratează ca rezident după 30 sau 90 de zile. Elveția are nevoie doar de 30 de zile de prezență cu activitate lucrativă (90 fără), chiar cu întreruperi temporare — mult sub pragul românesc de 183 de zile în 12 luni. Dacă locuința permanentă rămâne doar în România, potrivit art. 4 alin. (2) lit. a) din convenție sunteți rezident al României, iar Elveția poate impozita salariul pentru zilele lucrate în Elveția doar în condițiile art. 15: peste 183 de zile în anul fiscal sau un angajator elvețian / un sediu permanent elvețian care suportă salariul.
Familia în Elveția. Pentru Elveția persoanele căsătorite au domiciliul acolo unde se află locuința comună a familiei. Dacă aveți locuință permanentă în ambele state, art. 4 alin. (2) lit. a) din convenție trimite la centrul intereselor vitale — iar o familie care locuiește în Elveția îl atrage acolo. Sarcina probei transferului domiciliului vă revine.

Ce mai trebuie să știți

Rezident al României după convenție: credit pentru impozitul elvețian. Dacă, potrivit convenției, sunteți rezident al României, Elveția poate impozita salariul pentru munca prestată în Elveția dacă stați acolo peste 183 de zile în anul fiscal sau dacă un angajator elvețian ori un sediu permanent elvețian suportă salariul (art. 15 alin. (2)). Perioada se numără pe anul fiscal, nu pe 12 luni mobile ca în convențiile cu Germania sau Austria. România vă impozitează pe venitul mondial și acordă credit pentru impozitul elvețian, plafonat la impozitul român aferent (art. 23 din convenție; art. 131 din Codul fiscal).
Rezident al Elveției după convenție: scutire cu progresivitate pentru veniturile din România. Dacă, potrivit convenției, sunteți rezident al Elveției, veniturile pe care România le poate impozita (de exemplu salariul pentru munca prestată în România sau chiria unui imobil din România) sunt scutite în Elveția, care poate aplica cota corespunzătoare venitului total. Pentru dividende, dobânzi și redevențe din România puteți cere în Elveția un credit, o reducere forfetară sau o scutire parțială (art. 23).
Anul sosirii sau plecării: Elveția impozitează din ziua sosirii. Obligația elvețiană începe în ziua dobândirii Wohnsitz sau Aufenthalt și încetează la plecare (pro rata), cota fiind stabilită pe baza venitului anualizat. Corelați perioadele cu cele în care România vă tratează ca rezident.
Impozitul la sursă (Quellensteuer) pentru titularii permiselor B și L. Fără permis de stabilire (C), angajatorul elvețian reține impozitul la sursă din salariu. La un venit brut de cel puțin 120.000 CHF impunerea ordinară (declarația fiscală) este obligatorie; sub acest prag o puteți solicita până la 31 martie al anului următor, irevocabil. Dacă angajatorul nu are sediu sau sediu permanent în Elveția (de exemplu un angajator român în timp ce lucrați la distanță din Elveția) și niciun sediu elvețian nu suportă salariul, nu se reține nimic și sunteți impozitat prin impunere ordinară. Păstrați deciziile de impunere elvețiene — vă sunt necesare pentru creditul fiscal extern în România.
Impozitarea forfetară elvețiană (Pauschalbesteuerung). Cetățenii neelvețieni care se mută în Elveția pentru prima dată (sau după 10 ani de absență) și nu lucrează în Elveția pot fi impozitați, în majoritatea cantoanelor, după cheltuielile de trai în locul venitului și averii (baza minimă federală 434.700 CHF pentru 2025 sau de șapte ori chiria anuală, dacă este mai mare). Zürich, Basel-Stadt, Schaffhausen și Appenzell Ausserrhoden nu o oferă. Nu am verificat dacă Convenția România–Elveția conține o regulă specială pentru persoanele impozitate forfetar — consultați un specialist înainte de a alege acest regim.
Securitate socială: coordonare UE–Elveția. Prin Acordul dintre UE și Elveția privind libera circulație a persoanelor, Elveția aplică în relația cu statele UE, inclusiv România, regulile de coordonare a securității sociale ale UE: contribuțiile se plătesc, de regulă, într-un singur stat — unde lucrați efectiv; detașarea temporară permite rămânerea în sistemul român. Contribuțiile sociale nu sunt reglementate de convenția fiscală.
Impozitul cantonal și comunal predomină. Rezidența elvețiană se stabilește după aceleași criterii pentru impozitul federal, cantonal și comunal, dar cea mai mare parte a sarcinii fiscale pe venit este cantonală și comunală, iar cotele diferă mult între cantoane și comune.

Cum se rezolvă dubla rezidență

Dacă ambele state vă consideră rezident, se aplică art. 4 alin. (2) din convenție: Convenția între România și Confederația Elvețiană pentru evitarea dublei impuneri cu privire la impozitele pe venit și pe avere (București, 25 octombrie 1993), modificată prin Protocolul din 28 februarie 2011. Criteriile se aplică în ordine — locuința permanentă, centrul intereselor vitale, șederea obișnuită, cetățenia și, în final, acordul autorităților fiscale.

Termeni pe care îi veți întâlni în Elveția

steuerrechtlicher Wohnsitz: domiciliu fiscal — locul unde locuiți cu intenția de a rămâne
Aufenthalt: ședere fiscală — 30 de zile cu activitate sau 90 fără
Quellensteuer: impozit reținut la sursă din salariile lucrătorilor străini fără permis C
Pauschalbesteuerung: impozitare forfetară (după cheltuieli) pentru anumiți străini care nu lucrează în Elveția
Ansässigkeitsbescheinigung: certificat de rezidență fiscală
ESTV: Administrația Fiscală Federală a Elveției

Întrebări

Ce convenție se aplică între România și Elveția?

Convenția încheiată la București la 25 octombrie 1993, în vigoare din 27 decembrie 1994, modificată prin Protocolul din 28 februarie 2011 (în vigoare din 6 iulie 2012). Ea nu este modificată de Convenția multilaterală (MLI).

Câte zile pot lucra în Elveția fără impozit elvețian pe salariu?

Cel mult 183 de zile în cursul anului fiscal, cu un angajator neelvețian și fără ca salariul să fie suportat de un sediu permanent elvețian (art. 15 alin. (2)). După legea elvețiană, însă, deja 30 de zile de lucru în Elveția creează ședere fiscală.

Cum se evită dubla impunere?

România acordă credit pentru impozitul elvețian. Elveția scutește, în general, veniturile din România cu progresivitate; pentru dividende, dobânzi și redevențe acordă, la cerere, un credit, o reducere forfetară sau o scutire parțială (art. 23).

Surse

Legislație și îndrumări oficiale

art. 3 DBG (SR 642.11) — Obligația fiscală nelimitată revine oricui are în Elveția domiciliu fiscal (Wohnsitz: ședere cu intenția de stabilire durabilă) sau ședere fiscală (Aufenthalt): cel puțin 30 de zile cu activitate lucrativă sau 90 de zile fără, indiferent de întreruperile temporare. Șederea exclusiv pentru studii sau tratament medical nu creează rezidență.
art. 3 StHG (SR 642.14) — Cantoanele și comunele aplică aceleași criterii (Wohnsitz; 30/90 de zile). Cea mai mare parte a sarcinii fiscale pe venit este impozitul cantonal și comunal.
art. 83, 89, 91 DBG — Angajații străini fără permis de stabilire (permis C) — de exemplu titularii permiselor B sau L — cu Wohnsitz sau Aufenthalt în Elveția plătesc impozit reținut la sursă (Quellensteuer). La un venit brut de cel puțin 120.000 CHF sau pentru venituri nesupuse reținerii urmează o impunere ordinară.
art. 15 alin. (2) din Convenția România–Elveția — Salariul pentru munca prestată în celălalt stat se impozitează numai în statul de rezidență dacă beneficiarul este prezent acolo cel mult 183 de zile în total în cursul anului fiscal considerat, angajatorul nu este rezident al celuilalt stat, iar remunerația nu este suportată de un sediu permanent sau o bază fixă a angajatorului de acolo.
art. 7 pct. 28 din Codul fiscal (Legea nr. 227/2015) — Persoană fizică rezidentă în România este persoana care îndeplinește cel puțin una dintre condiții: a) are domiciliul în România; b) centrul intereselor vitale este amplasat în România; c) este prezentă în România peste 183 de zile în total, pe parcursul oricărui interval de 12 luni consecutive care se încheie în anul calendaristic vizat; d) este cetățean român care lucrează în străinătate ca funcționar sau angajat al României.
art. 4 alin. (2) din Convenția România–Elveția — Persoana rezidentă a ambelor state: a) locuința permanentă; dacă în ambele — centrul intereselor vitale; b) dacă acesta nu poate fi determinat sau persoana nu dispune de locuință permanentă în niciun stat — locuirea obișnuită; c) cetățenia; d) acordul amiabil (text oficial francez SR 0.672.966.31).
art. 23 din Convenția România–Elveția — Elveția scutește, în general, veniturile pe care România le poate impozita, putând aplica cota care ar fi fost aplicabilă fără scutire (progresivitate); pentru dividende, dobânzi și redevențe din România rezidentul elvețian poate cere un credit, o reducere forfetară sau o scutire parțială. România acordă credit pentru impozitul elvețian, plafonat la partea de impozit român aferentă veniturilor din Elveția.
art. 131 din Codul fiscal; Normele metodologice, pct. 46 — Persoanele fizice rezidente cu domiciliul în România sunt impozitate pentru veniturile din orice sursă, din România și din străinătate. Dacă statul cu care România are încheiată o convenție și-a exercitat dreptul de impunere, impozitul plătit acolo se deduce, pentru fiecare sursă de venit, din impozitul datorat în România (credit fiscal extern), în condițiile Codului fiscal; plata impozitului în străinătate se atestă cu document justificativ eliberat de autoritatea competentă a statului străin.
art. 8, 40 DBG — Obligația începe în ziua dobândirii Wohnsitz sau Aufenthalt și încetează la plecare; într-un an incomplet se impozitează doar venitul aferent perioadei (pro rata).
ESTV, Circulara nr. 45 (12.06.2019) — Impozitul la sursă se reține doar de un plătitor cu sediul sau un sediu permanent în Elveția; dacă nu există un astfel de plătitor, nu se reține nimic, iar venitul se impozitează prin impunere ordinară (secțiunile 2.2.1, 3.2.1).
art. 4, 9, 10 QStV (SR 642.118.2) — Salariul de la un angajator nerezident în Elveția se impozitează prin impunere ordinară, nu la sursă, cu excepția cazului în care îl suportă un sediu permanent elvețian (art. 4). Impunerea ordinară este obligatorie de la 120.000 CHF (art. 9); sub acest prag poate fi solicitată până la 31 martie al anului următor, irevocabil (art. 10).
art. 14 DBG; ESTV Steuermäppchen 2025 «Besteuerung nach dem Aufwand» — Impozitarea forfetară (după cheltuieli) este disponibilă doar persoanelor care nu sunt cetățeni elvețieni, devin pentru prima dată sau după cel puțin zece ani de absență supuse obligației nelimitate și nu au activitate lucrativă în Elveția. Baza minimă federală pentru 2025: 434.700 CHF sau de șapte ori chiria anuală, dacă este mai mare. Zürich, Basel-Stadt, Schaffhausen și Appenzell Ausserrhoden nu o oferă. Dacă o convenție o cere, baza se extinde la veniturile din statul partener (art. 14 alin. (5) DBG).
art. 11 alin. (3) lit. (a) din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 — Persoana care desfășoară o activitate salariată sau independentă într-un stat membru se supune legislației de securitate socială din statul membru respectiv (sub rezerva art. 12–16).
art. 12 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 — Salariatul detașat de angajatorul său în alt stat membru rămâne supus legislației primului stat membru, dacă durata previzibilă a activității nu depășește 24 de luni și persoana nu este trimisă să înlocuiască o altă persoană detașată.
art. 4 alin. (2) lit. a) — Persoana fizică rezidentă a ambelor state este considerată rezidentă numai a statului în care are o locuință permanentă la dispoziția sa; dacă are o locuință permanentă în ambele state, este rezidentă a statului cu care are relațiile personale și economice cele mai strânse (centrul intereselor vitale).
Raportul OCDE de evaluare inter pares privind treaty shopping (al șaselea) — Elveția — Elveția nu a notificat convenția cu România în temeiul MLI; convenția nu este, deocamdată, modificată de MLI.
art. 4 alin. (2) lit. b) — Dacă statul în care persoana are centrul intereselor vitale nu poate fi determinat sau dacă ea nu dispune de o locuință permanentă în niciunul dintre state, este considerată rezidentă a statului în care locuiește în mod obișnuit.
art. 4 alin. (2) lit. c), d) — Dacă persoana locuiește în mod obișnuit în ambele state sau în niciunul, este rezidentă a statului al cărui cetățean este; dacă este cetățean al ambelor state sau al niciunuia, autoritățile competente rezolvă problema de comun acord.

Jurisprudență

Tribunalul Federal al Elveției (Bundesgericht), 2C_480/2019, 12.02.2020 — Domiciliul fiscal (Wohnsitz) este locul unde persoana stă cu intenția de a rămâne durabil și care a devenit centrul intereselor sale de viață; un apartament în străinătate fără dovezi ale locuirii efective și o adresă poștală nu dovedesc mutarea acestui centru; Wohnsitz presupune de regulă un orizont de cel puțin un an.
Tribunalul Federal al Elveției (Bundesgericht), 9C_496/2023 (BGE 150 II 244), 29.02.2024 — Transferul domiciliului este recunoscut dacă, în ansamblu, legăturile cu noul loc sunt mai importante, chiar dacă se păstrează o locuință în Elveția. Wohnsitz presupune de regulă o ședere intenționată de cel puțin un an, iar intenția de a pleca ulterior nu îl exclude. În cazurile internaționale locul de reședință al familiei nu prevalează automat.
Tribunalul Federal al Elveției (Bundesgericht), 9C_702/2024, 13.01.2026 — Domiciliul fiscal urmează centrul obiectiv al intereselor de viață, nu înregistrarea: o cameră fără contract de închiriere semnat, chiria plătită în numerar și lipsa dovezilor mutării, în timp ce fosta locuință este păstrată, indică o reședință fictivă; refuzul de a prezenta documente poate fi reținut împotriva contribuabilului. (Litigiu intercantonal; aceleași criterii ca art. 3 DBG.)
Tribunalul Federal al Elveției (Bundesgericht), 2C_398/2021, 23.12.2021 — Contribuabilii căsătoriți au de regulă domiciliul la locul locuinței comune a familiei (Familienort).
Tribunalul Federal al Elveției (Bundesgericht), 2C_186/2020, 28.12.2020 — Șederea fiscală (Aufenthalt) a încetat la plecare, deci obligația s-a aplicat pro rata pentru o parte a anului, nu pentru întregul an.
Tribunalul Federal al Elveției (Bundesgericht), 2C_128/2016, 2C_130/2016, 07.04.2017 — În situația de dublă rezidență cu locuințe în ambele state, sarcina probei transferului domiciliului revine contribuabilului.

Actualizat 04.11.2026. Rezultatul are caracter informativ și nu constituie consultanță fiscală sau juridică. Autoritățile fiscale și instanțele pot interpreta normele diferit, inclusiv din cauza unor împrejurări neacoperite aici, iar legislația se schimbă. Consultați un specialist înainte de a lua decizii.

Verificați-vă statutul